Diezor – Pecetea întunericului cădea
peste lucruri ca o pleoapă de hipopotam, ceea ce grăbea odihna nefolositoare a îngerilor
şi amâna crearea vreunei lumi prăvălite în iarba de început a omenirii. Astfel
că Diezor, împuternicit pe scara muzicii cu urcarea piticească a sunetelor, aflând
că rădăcinile întunericului mai aveau puţin şi se răsuceau în preaplinul
cerului precum mustăţile somnului gigant, încălecă pe hipparion şi zbură în cea
mai îndepărtată galaxie. Acolo diezii erau ţinuţi în fructe spaţiale, jumătate
pârguite, jumătate invizibile. Diezor desfăcu fiecare fruct cu mare grijă,
căutând ceva anume şi gândindu-se că poate secretul sonor se
pulverizase cu mult înainte în Oceanul dimprejur. Coaja fructelor avea pe ea un
puf de lebădă învelită-n blana unui elefant, iar zgomotul pe care-l făcea
atunci când era îndepărtată semăna cu strigătul unui contratenor răguşit.
Cu mare uşurinţă literele își deschideau carapacea atunci când heruvimul rostea incantaţiile potrivite pentru îmblânzirea
fructelor (fiindcă am uitat să spun că aceste fructe erau tare ameninţătoare şi
chiar ucigătoare când incantaţia era anemică sau avea-n ea un nod din fire
epice deocheate). Rând pe rând, o lumină
străvezie ieşea din sâmburii vrăjiţi ai Universului, însă ceea ce căuta îşi făurea
inexistenţa în mintea călătorului îngeresc, pentru că nicicum nu se arăta printre
aceste arcane muzicale.
Gândul că nu va reuşi cădea pieziş pe
razele ce tocmai ieşiseră din cuiburile de milioane de ani, tonurile lor formând un
acordeon de lumini şi umbre, de bucurie şi înnegurare.
Descumpănit, Diezor îşi puse ochelarii de
scafanrdu să vadă mai bine, prin valurile de cristal, dacă nu cumva mai
rămăsese ceva nedesluşit. Şi iată că un fruct minuscul i se arătă într-un
ungher albăstrui, făcându-l pe heruvim să haleluiască şugubăţ şi să însemneze
clipa în diamantul din creier. Se
apropie iavaş-iavaș de această revelaţie a înalturilor şi, înainte de rostirea
cuvintelor magice, vru să asculte muzica interioară a acestei miniplanete. Ceea
ce auzi nu semăna cu nimic din ce ştia; sunetul se ivi precum o reptilă rece,
ocolindu-i mai întâi timpanul, pentru ca apoi să-i coboare în inconştient şi
să-i târcolească până şi visele cele mai adânci, prefăcându-i inimă într-o
circusantă halucinată.
După ce glasul vrăjitoresc se pierdu în
prăpastia întunecată, Diezor se dezmetici şi-şi încercă ghinionul de data asta,
deoarece incantaţia lui descria un drum labirintic ce ducea în cu totul altă
parte decât în miezul fructului. Acesta din urmă era cât pe-aci să-l înşface cu
ghearele ce-i ieşiră din rotunjimea de-acum înfricoşătoare a pântecelui. Diezor
încercă a doua oară să lege mai bine literele în șiraguri de cuvinte ce
întruchipau locuri din afara spaţiului şi a timpului, însă zadarnică fu
încercarea lui, iar fructul se întoarse cu partea invizibilă şi aşa rămase
chiar şi pentru ochelarii subacvatici care fuseseră de mare ajutor în trecut.
A oftat îngerul ca un pui de cangur în
faţa unui marsupiu cusut de o croitoreasă-vrăjitoreasă în urma blestemului unui canGuru al animalelor de pradă, iar aerul care i-a ieşit din cei trei plâmâni a suflat
peste tăişul de mătase al cuţitului pe care-l purta în buzunarul hainei. A luat
cuţitul şi a vrut să taie legâmântul pe care-l făcuse cu sine, însă, când trecu
lama de jur împrejur, într-un dans al dervişului rotitor, mătasea atinse
fructul încăpăţânat şi-l gâdilă până, fără să vrea, se deschise. Şi aşa văzu
Diezor sâmburele în formă de diez – căutat de atâta amar de vreme. Cu
ajutorul lui a reuşit să ridice puţin întunericul de pe faţa lumilor
văzute şi nevăzute – un semiton salvator pentru a lăsa o rază de aur lichid să
pătrundă pe sub pleoapa lui.
Modulaţii săltăreţe se petreceau în
tonalitatea cosmică; note străluminate se rostogoleau din glasurile
heruvimilor. Peste ceruri se împleteau, în spirale suitoare, scările muzicale.
tablou: Catrin Welz-Stein
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu