miercuri, 21 ianuarie 2015

Diezor



     Diezor – Pecetea întunericului cădea peste lucruri ca o pleoapă de hipopotam, ceea ce grăbea odihna nefolositoare a îngerilor şi amâna crearea vreunei lumi prăvălite în iarba de început a omenirii. Astfel că Diezor, împuternicit pe scara muzicii cu urcarea piticească a sunetelor, aflând că rădăcinile întunericului mai aveau puţin şi se răsuceau în preaplinul cerului precum mustăţile somnului gigant, încălecă pe hipparion şi zbură în cea mai îndepărtată galaxie. Acolo diezii erau ţinuţi în fructe spaţiale, jumătate pârguite, jumătate invizibile. Diezor desfăcu fiecare fruct cu mare grijă, căutând ceva anume şi gândindu-se că poate secretul sonor se pulverizase cu mult înainte în Oceanul dimprejur. Coaja fructelor avea pe ea un puf de lebădă învelită-n blana unui elefant, iar zgomotul pe care-l făcea atunci când era îndepărtată semăna cu strigătul unui contratenor răguşit.

     Cu mare uşurinţă literele își deschideau carapacea atunci când heruvimul rostea incantaţiile potrivite pentru îmblânzirea fructelor (fiindcă am uitat să spun că aceste fructe erau tare ameninţătoare şi chiar ucigătoare când incantaţia era anemică sau avea-n ea un nod din fire epice deocheate).  Rând pe rând, o lumină străvezie ieşea din sâmburii vrăjiţi ai Universului, însă ceea ce căuta îşi făurea inexistenţa în mintea călătorului îngeresc, pentru că nicicum nu se arăta printre aceste arcane muzicale.

     Gândul că nu va reuşi cădea pieziş pe razele ce tocmai ieşiseră din cuiburile de milioane de ani, tonurile lor formând un acordeon de lumini şi umbre, de bucurie şi înnegurare.
Descumpănit, Diezor îşi puse ochelarii de scafanrdu să vadă mai bine, prin valurile de cristal, dacă nu cumva mai rămăsese ceva nedesluşit. Şi iată că un fruct minuscul i se arătă într-un ungher albăstrui, făcându-l pe heruvim să haleluiască şugubăţ şi să însemneze clipa în diamantul din creier.  Se apropie iavaş-iavaș de această revelaţie a înalturilor şi, înainte de rostirea cuvintelor magice, vru să asculte muzica interioară a acestei miniplanete. Ceea ce auzi nu semăna cu nimic din ce ştia; sunetul se ivi precum o reptilă rece, ocolindu-i mai întâi timpanul, pentru ca apoi să-i coboare în inconştient şi să-i târcolească până şi visele cele mai adânci, prefăcându-i inimă într-o circusantă halucinată.

     După ce glasul vrăjitoresc se pierdu în prăpastia întunecată, Diezor se dezmetici şi-şi încercă ghinionul de data asta, deoarece incantaţia lui descria un drum labirintic ce ducea în cu totul altă parte decât în miezul fructului. Acesta din urmă era cât pe-aci să-l înşface cu ghearele ce-i ieşiră din rotunjimea de-acum înfricoşătoare a pântecelui. Diezor încercă a doua oară să lege mai bine literele în șiraguri de cuvinte ce întruchipau locuri din afara spaţiului şi a timpului, însă zadarnică fu încercarea lui, iar fructul se întoarse cu partea invizibilă şi aşa rămase chiar şi pentru ochelarii subacvatici care fuseseră de mare ajutor în trecut.

     A oftat îngerul ca un pui de cangur în faţa unui marsupiu cusut de o croitoreasă-vrăjitoreasă în urma blestemului unui canGuru al animalelor de pradă, iar aerul care i-a ieşit din cei trei plâmâni a suflat peste tăişul de mătase al cuţitului pe care-l purta în buzunarul hainei. A luat cuţitul şi a vrut să taie legâmântul pe care-l făcuse cu sine, însă, când trecu lama de jur împrejur, într-un dans al dervişului rotitor, mătasea atinse fructul încăpăţânat şi-l gâdilă până, fără să vrea, se deschise. Şi aşa văzu Diezor sâmburele în formă de diez – căutat de atâta amar de vreme. Cu ajutorul lui a reuşit să ridice puţin întunericul de pe faţa lumilor văzute şi nevăzute – un semiton salvator pentru a lăsa o rază de aur lichid să pătrundă pe sub pleoapa lui.

     Modulaţii săltăreţe se petreceau în tonalitatea cosmică; note străluminate se rostogoleau din glasurile heruvimilor. Peste ceruri se împleteau, în spirale suitoare, scările muzicale.




tablou: Catrin Welz-Stein 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu