miercuri, 7 ianuarie 2015

muzica numelor







„Fiecare cuvânt are-n el sunete muzicale. Demult se credea că numele păsărilor în înteriorul cărora locuiesc duhurile căsuţelor zburătoare au o muzică atât de puternică, încât poate fi auzită de la înălţimea urechii furnicii blocate în liftul de la etajul -2”, spunea maestrul meu, Hemitonix.

Astfel, vorbirea e dublată  de un cântec - perceput doar de cei iniţiaţi -, ceva asemănător glasului fantasmelor închise-n amulete de ceaţă
Două exemple majore pentru acompaniamentul coralissim al existenţei umane ne-au atras atenţia: Adam şi Eva.
ADAM e conţinătorul unui registru instrumental pe cât de concis - precum un ceas deşteptător în ceasul cel din urmă -, pe atât de hermeneutizat, cu înţelesuri şi arcane miriapodice. Deschiderea învelişului primului om se face în A (însemnul pentru nota La), aceasta fiind (în ordinea firească sesizată de antichitate) prima treaptă în scara muzicală; de asemenea, ea e aleph-ul lumilor revelate şi desfăşurate în partitura umanităţii. Când s-au pus bazele teoretice ale muzicii, nota La a desemnat începutul registrului vocal bărbătesc, aşadar un centru tonal grav, o plasă elastică pregătitoare infinitelor înălţimi creatoare. A-ul se suprapune registrului jos, „pământesc”, din care s-a „născut” Adam, de unde deducem că în „Academia Muzicală Cerească” primele partituri care prevesteau configuraţia omului pe pământ au fost în tonatitatea La (A), marcând ordinea conceptuală a lucrărilor divine şi făcând din litera în sine o cheie a întregii „fraze” existenţiale (un mod de a descifra originea grăitoare a oricărui obiect - asemenea grăuntelui de nisip care „înregistrează”, de pildă, caracteristicile struţului cu cioc de aur sau ale şopârlei cu coada de smarald).
Intervalul pe care A-D îl formează este cvarta, un culoar dublu ce poate duce către sacru sau te poate lansa, din cauza unui milimetric exces, într-un tărâm hadalic – fiindcă cvarta mărită (adică ce urcă peste cvarta perfectă) a fost interzisă mult timp în cântece/imne de către Biserică, pe motiv că ar fi „diabolus in musica”, intervalul satanic, cu o construcţie abisal-disonantă, ca un prinţ înnegurat, ţinând în mână o funie otrăvită pentru a lega visurile care primesc, prin delegaţie îngeraescă, starea de zbor sau revelaţie -. Însă de la A (La) la D (Re) este, fără dubiu, o cvartă perfectă; şi astfel ne aflăm pe apa spirituală fără tălăzuiri şi umbre, care se oglindeşte, în spaţiul-timpul omenirii, în răsturnarea sa de cvintă perfectă D-A (adică Re-A).

Dar care este intervalul de la Adam la Eva? Cum ajungem, în ordinea sonoră, de la unul la altul şi care ar fi punctul de echilibru conceptual şi perceptiv dintre cei doi? De la A la E (adică de la nota La la nota Mi) e o cvintă pefectă – Pitagora ne-a ajutat să înţelegem, prin intermediul monocordului, importanţa decisivă a cvintei, aceea de a fi primul interval care apare în ordinea naturală a sunetelor -. Deci sonoritatea adamică a „generat” în mod firesc tonalitatea de început a Evei, anume E (Mi). Mai departe, dacă privim V-ul din unghiul numeric, ajungem la cea de-a V-a treaptă, adică B (Si) (tot un interval de cvintă), după care ne întoarcem la nota muzicală primordială, acel A din ambitusul grav masculin, adamic.
Printr-o analogie armonică, progresiile primordiale sunt: ADAM (La-Re-A Maj7) şi EVA (Mi-Si-La).
Orice nume individual (şi orice relaţie androginică a numelor) poate fi analizat sub lupa elefantină a regulilor intervalice şi a „rânduielii” acordice. Apoi, interpretat la un intrument, devine partitura noastră „emet-ică”. Astfel, cu puţină ştiinţă armonică şi transpozitorie, putem cânta muzica noastră interioară.




tablou: Michael Cheval

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu