sâmbătă, 16 iulie 2011

Antilopa săritoare la nevoie se cunoaşte, aşa mi-a spus omul cu ochelari maţi de vedere, expert în săriturile în plin şi-n dezvoltarea oaselor încleiate cu miere; bine, dar el nu vedea, nu auzea, nu putea să şoptească, aşa că am plecat singur să mă conving de prietenia trebăluitoare, ornată cu ciocuri de papagal şi corzi vocale de lebădă; am mers, m-am împiedicat, în loc de tălpi îmi apăruse-un cap, apoi, mai jos, alte picioare, la mijlocul meu stăteam ca-ntr-o scorbură plină de ciocănitoare; mă consola văduva spinării gâdilată de spini, enumerându-mi pierderile care multiplică rădăcinile, pe meningine mi se depusese un strat de funingine, nu ştiam dacă voi ajunge cât mai repede spre ceva ce nu mai aveam în plan, deodată am auzit o pocnitură în spate, gata, mă rupsesem în două, aveam o parteneră nouă dar trădătoare, fiindcă acea jumătate se prefăcuse-ntr-un bulb rahidian de narcisă, trebuia să grăbesc pasul, mi-a apărut în faţă un hipopotalamus, n-ai văzut-o? l-am întrebat despre antilopă, ba da, e chiar pe umerii tăi, atunci mi-am dat seama cum prietenia asta m-a cocoşat, presiunea astmosferică era atât de mare, încât coloana de mercur din vertebre indica 
un mmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm ca un tren tras de ren ce transportă cisterne de suprarenină pe zăpadă artificială din praf de aspirină; nu mai puteam respira decât printr-un vizor prin care se vedea un miriapod ce se relaxa stând într-un picior; la marginea mea, cealaltă jumătate râdea, „prietenii ţi-i alegi după nume, trebuia să fi recunoscut de la început acel anti”; de atunci am plecat în căutarea unor pro-tozoare, fiindcă numai ce nu se vede cu ochiul liber poate lega fedeleş o prietenie mare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu