la marginea câmpului, unui om ce smulgea buruienile i s-a lipit de retină
o floare acvatică transportată de o pletină
„vezi” i-a spus fetiţa-înaltă-până-la-cer „frumuseţea e-n ochii plivitorului
de-aceea vreau să m-ajuţi să arunc din mine cojile de castane prăjite
şi tot trecutul friguros din împletitură de camefite”
„uite” i-a răspuns el nervos „cum să reuşim când ţie îţi cresc pe braţe
descrescătorii de păsări, şi cum să pot lucra când în creierul tău
e un ceas cu ace făcute din incisivi de rechin,
iar orele – din seminţe de smochin?”
fetiţa s-a supărat, lângă ea s-a aşezat o insectă religioasă
care i-a povestit despre jertfirea viţelului de mare;
a ştiut atunci că trebuie să se despartă de ea sub apă
să nu se-audă strigătele de fiară împăiată;
„ce uşor e s-alegi calea lactee greşită” i-a şoptit plivitorul în urechea înnămolită
„fă mai bine vraja cu laptele spălat în cerneală pentru a obţine glandele amare care ajută la transformarea amintirilor, prin pasteurizare, în produse alimentare. şi dacă te încântă gândul unui mese copioase cu întâmplări care mai de care mai gustoase, smulge un copac, opreşte numai o rădăcină supusă testelor de aeromedicină, iar când găseşti o urmă de zbor, construieşte din ea o peniţă. apoi goleşte în acest Mare Stilou scorţos lacrimile pescăruşului albastru. după toate astea, scrie pe talpă ce vrei să fie şters”
aşa a făcut, însă cu fiecare cuvânt se micşora, până au rămas doar tălpile
de arăta ca un motan descălţat ce se agaţă de o perdea din păr de pisică.
„bine, dar chiar nimic n-ai mai vrut să păstrezi? fie!”
şi tălpile i-au intrat ca o melodie în pământul cu clape negre de somn şi albe de sare
la câtva timp, din ele a încolţit o floare de mare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu