ajunsesem la capătul meu, în vârful unui alămâi cu
aveam cu mine un flaut imens, pentru a mă duce înapoi. n-a trebuit decât să suflu şi m-am trezit în burduful de piele al unui cimpoi. de-acolo am ieşit împreună cu aerul unei vocalize. am mers pe drumul pietrelor neîmpietrite şi m-am oprit la umbra unui naramz. de necazul meu n-am făcut haz, fiindcă era mai bine dacă plângeam, deschizându-mi-se ochiul clar văzător precum un geam.
de-atunci mi-am promis că n-o să mai plec în astfel de călătorii.
până la urmă, nu m-am ales decât cu faptul că din mine creşte acum o tulpină galbenă pe întuneric şi acrişoară pe lumină.
galbenul ăsta foarte extins îmi aduce aminte de bicicleta care avea, culmea, două roţi! prima roată era făcută din mămăligă fierbinte. despre a doua nu m-am hotărât dacă să spun sau nu.
RăspundețiȘtergeremare mi-e uimirea. mie mi-a fost prezentată ca o tricicletă. cât despre mămăligă, eu ştiam că se face din fulgi de porumbel, deci numai galbenă nu e. de fapt, şi despre galben credeam că-şi mai schimbă din când în când culoarea. nu mai e nimic aşa ghiduşor cum îmi închipuiam… :(
RăspundețiȘtergerepoate din puf galben ca de pui căci porumbelul n-are fulgi de când i-au mers ultima oară. potrivit unui zvon fără ghidon, ghiduşurătatea este oricum insuportabilă aşa că ar trebui să te bucuri că nu mai e ca până să-ţi deschipui.
RăspundețiȘtergere:)
RăspundețiȘtergereghiduşurătatea, da. însă eu nu mă dezic de ghiduşorime, chiar de-ar trebui să fierb în mămăligă.
nuormal. nu te poţi dezice singuraşam, de dezis tre' să te dezică alţii.
RăspundețiȘtergere