Un șirag de corbi

Nadia știe de la bunica ei că noaptea e fie un cazan cu smoală, fie un ocean. Dacă alegi să înoți, înseamnă că ești în vis. Dacă alegi cazanul, înseamnă că ai rămas aici. Dar pentru mine, spune fetița, e un șirag de corbi. Poți să te arunci pe burtă și ei te țin ca-ntr-o plapumă. Apoi penele elastice te aruncă dincolo de luminile satului, unde fulgii de zăpadă lasă vânătăi pe obrazul zilei. Nadia știe că paznicul întunericului îl ține într-o ladă de zestre cu încuietori sidefii. Dacă i-ar da drumul să inunde satul, din gâște ar rămâne doar ciocurile agățate de burta sângerie a lunii. Dar paznicul scoate din ladă câte puțin pentru fiecare om, până ce negura îi vine ca o haină moale și rece la mâneci și la guler; fiorii urcă în ochii argintii ai celui ce merge singur pe drum și îl adorm sau îl fac să fie gata de luptă. Uneori se luptă cu brațele pe jumătate amorțite de frig, alteori bulgării de noroi îi sar în față și fac un zid între el și casele care se îndepărteaza tot mai mult. Noroiul e o cetate bătrână, la suprafață e neted, iar înăuntru ascunde ghemotoace de lanțuri care te apucă de glezne și de genunchi. E asemenea întunericului de pe umeri, un corb care-ți ține capul aplecat de frică pe partea unde croncăne el. O singură dată Nadia a rămas în mijlocul nopții ca-ntr-o pădure cu rădăcinile răsturnate, și-a atins fruntea și a simțit cum o apasă o gheară sau capacul unui cufăr mirosind a gândaci. Buzunarele ei deveniseră sertare, dar nu se putea ascunde pe de-a-ntregul acolo, numai în creier putea să intre și să se ascundă în sine - un culcuș pentru ființele rătăcite pe măsura ei. Atunci ea însăși era învelită cu tot ceea ce nu cunoștea, n-o vedea nimeni, ea era întunericul care începea să se îndepărteze de casă.

tablou: Lucy Campbell