Întregul desăvârşit al jumătăţii

În sfârşit o carte lămuritoare în ceea ce priveşte originea şi devenirea noastră.
Cartea „Întregul desăvârşit al jumătăţii” tratează momentul existenţial în care suntem doar pe jumătate ceea ce, în mod normal, fiinţa noastră arată lumii şi nouă înşine, o jumătate stingherită de umbra celeilalte jumătăţi, la rândul ei o jumătate ocultată şi însingurată, adăpostindu-se în marsupiul unei jumătăţi primordiale, a cărei geamănă e o altă jumătate, tot primordială; iar cele două nu formează, aşa cum ar fi de aşteptat, un întreg, pentru că în spaţiul ideatic, acolo unde sunt proiectate toate lucrurile dinainte de orice timp cunoscut, se sălăşluieşte Marea Jumătate, a cărei jumătate nu există, fiindcă ea însăşi e un întreg, aşa cum îi stă bine oricărui început dintru începutul tuturor începutelor şi neînceputelor.
Totuşi, unii spun despre această mare jumătate că n-ar exista şi, în consecinţă, e doar o ficţiune a celor care văd (din nevoia de a avea o credinţă intimă şi motivaţională) ceva, chiar dacă acest lucru are o inexistenţă sclipitoare ca un iepure de argint proaspăt ieşit din pălăria unui vrăjitor nenăscut. Şi mai postulează aceşti sceptici că, de fapt, înainte de orice început a fost însuşi sfârşitul lucrurilor, iar o astfel de ipoteză permite viziunea asupra unui mare întreg, şi nu a unei mari jumătăţi, aşa cum s-a împământenit credinţa cerească a unora. Iar dacă marele întreg e stăpânitorul, desăvârşitul punct luminos prim, atunci e posibil să se împământească o credinţă pământeană, aşadar dinspre noi spre noi, dinspre pământ spre pământ, dinspre întreg spre întreg.
Însă aici oamenii de ştiinţă intervin şi denunţă uriaşa eroare, fiindcă noi nu suntem un întreg, aşa că nu putem focaliza în echilibru două entităţi egale. Noi, susţin oamenii de ştiinţă, nu suntem nici măcar jumătăţi depline, ci în devenire, precum un pui de elefant care trebuie să ajungă la varianta lui matură pentru a întruchipa o jumătate, ceea ce presupune că bătrânul elefant, în esenţă, nu e cu nimic mai mare decât ipostaza lui miniaturală, ba, dimpotrivă, în unele cazuri e chiar mai mic, fiindcă centrul de greutate originar îl ajută mai mult pe cel în devenire decât pe cel devenit.
Iar în acest punct - spune autorul, instalându-se decisiv într-un final, cum altfel, clarificator - „obiectele studiului devin prea întortocheate şi intră, de acum înainte, în carapacea mursecătoare a filosofilor”.