O vrajă adevărată din lumea iluziilor

     Trezindu-mă la ora 4444, dimineaţa era, de fapt, o noapte continuă. La poarta principală mă aştepta o fiară cum altfel decât cu botul din fier, născută sub semnul fulgerului cu întrerupător. Picioarele din spate erau vedeniile mele oraculare, iar colţii îi avea moi, din vată presărată cu funingine.

     Frica mi-a paralizat numaidecât auzul, iar din pricina asta urechile mi se sprijineau în două cârje, urnite abia-abia spre vocea interioară, răguşită şi ea şi cu a-migdalele mărite.

     Fiara a început să-mi cânte imnul vulturului paznic la o turmă de furncici. Auzul mi s-a desfundat ca prin urechile acului şi nici n-am apucat să încropesc două sunete, că făptura înspăimântătoare s-a năpustit în văgăuna din gura ei deschisă, astfel încât am rămas singur în dormitorul ornat cu oglinzi migdalate, mai mult nişte ochi ce mă priveau pe furiş atunci când îi pândeam insistent. Nu ştiu cum şi nici cu ce scop mă vedeam în acele oglinzi stând în picioare, când eu mă sprijineam circar, dar cât se poate de confortabil, în mâini. Era o imagine răsturnată a răsturnării mele. La fiecare tumbă vrăjitorească şi încremenită, reflexia mea ajungea până la tavan, înfăşurând becul ce părea că se va desprinde ca un zepelin înţepenit în piatra de hotar a somnului, acolo unde se julesc în coate cei care încearcă să treacă neantrenaţi. Mi-am luat inima-n dinţi şi-am sfâşiat-o, apoi mi-am făcut din fâşiile ei o mască numai bună de privit în oglindă. Dar ce să nu vezi? De-abia atunci am fost eu aşa când sunt cum sunt.

     Spre seara întruchipată-ntr-o dimineaţă nesfârşită, am aflat că înfăptuisem o vrajă adevărată din lumea iluziilor. M-am întristat puţin, din cauza faptului că eu crezusem până atunci c-o să pot face trucuri şi înşelătorii într-o lume reală; dar m-am resemnat cu gândul că un ghiduşar va trebui să poarte, lipită de piele, o oglindă care doar cu timpul se va decoji ca un ou de hulu cu penele înfipte invers.