La proba de astăzi a trebuit să
înghit un balon uriaş şi să mă străduiesc să nu-mi iau zborul. De la atâta
încordare, picioarele au început să se rotească precum două tirbuşoane, până am
intrat cu totul în pământ. Acolo mă aştepta un labirint guraliv, conceput
special pentru drumul meu întortocheat prin mine. Labirintul era format din
ferestre mari, deschise, fiecare cu câte o uşă închisă. Cum mă aruncam printr-o
deschizătură, cum mă prăvăleam într-o prăpastie în care se aflau aceleaşi
ferestre. După câteva astfel de sărituri, gura pofticioasă a labirintului îmi
punea o întrebare descuietoare.
Prima a fost aşa:
„Câte clipiri i-ar trebui unui vis pentru ca omul să conştientizeze că
doarme?”
A fost destul de simplu, pentru că eu dorm întotdeauna cu spatele
înspre poziţia mea din vis şi ştiu că e necesară o singură clipire pentru a mă
întoarce pe partea cealaltă, deci trezindu-mă cât să mă mişc în noua poziţie de
somn.
Apoi m-a întrebat „Care poartă se închide singură când ochii
minţii se deschid?”
„Poarta viselor adormite”, am răspuns fără să stau pe
gânduri.
„Dar ce înveleşte cel mai bine alfabetul vrăjitoresc?”
„Cartea cu
coperţile la mijlocul ei.”
„Şi cum dispare un coşmar?”
„Cu otravă roz pentru
şoareci, ţinută sub limba ceasului liniştitor în care vrei să te trezeşti.”
„Dar cum te trezeşti din trezie?”
Cu această întrebare m-a descuiat de tot,
ieşind din mine numai răspunsuri încuiate în ele, unele făcându-mi cu ochiul,
altele introvertite, iar altele hâtre dar înşelătoare. „Mai ai timp până mâine
dimineaţă”, mi-a vorbit labirintul, de data acesata cu o gură dornică să mă
molfăie ca pe o gumă inelastică.
M-am tot gândit şi m-am răzgândit, însă n-am
reuşit să încropesc un răspuns ca un pahar cu apă rece, care i-ar fi potolit labirintului
năduşeala guralivă şi neînduplecată. Noroc cu o cârtiţă înaripată care m-a
înşfăcat şi am zburat împreună spre centrul pământului, spre tărâmul luminat de rădăcinile
florilor-soarelui, care au făcut lumină şi-n interiorul meu. Atunci am realizat
că ştiam răspunsul, dar n-am putut să-l rostesc din cauza muţeniei asurzitoare,
intrată, precum un ac învelit într-o mănuşă matlasată, în urechile mele
clăpăuge. Fusesem, pesemne, într-o stare de invaliditate ficţională, lucru
întâlnit (aşa cum m-a liniştit mai târziu mătuşa Zebră) la vrăjitorii ghiduşari.
„Este”, mi-a explicat ea, „o răceală
trecătoare faţă de puterea evidenţei, de cele mai multe ori însoţită de strănuturi licuricioase
şi frisoane ale degetelor arătătoare, ce nu mai pot arăta decât obiecte
invizibile”.
Scăpasem, aşadar, de o probă
periculoasă, în urma căreia exista riscul să rămân, pentru restul vieţii, cu
capacitatea de-a afla numai lucrurile care sunt de aflat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu