marți, 5 aprilie 2011



când era îndrăghostită, purta rochiţa galbenă din coji de cais şi aştepta toată ziua lângă receptorul ridicat puţin, cât să audă dinainte vocea celui care urma s-o sune. Furnicătorul îi făcea legătura dintr-o centrală cu lemne, iar când mişca buzele să spună „alo”, parcă se deschidea o uşă de biserică pe unde năpusteau milioane de furnici.
soarele era un cap de rinocer care-i străpungea pielea precum luciul unui fier de călcat. când se întâlneau, ea îl lăsa să-i mângâie părul tăiat, pe care-l  ţinea într-o pungă de mătase. el sufla greu, de parc-ar fi vrut să umfle şi mai mult un balon cu heliu. ea mirosea a zăpadă cu sâmburi de portocală, el - a compartiment de tren deraiat de pe şine în mijlocul unei păduri de pini. ea credea în visele de culoare vişinii coapte, el – în umbrele cu creastă de cocoş. ea inventase pieptănul cu ţepi de arici, el construia şira spinării pentru nevertebrate.
ea avea


el avea

2 comentarii:

  1. rochita din coji de cais ar putea fi imprumutata si altora, mesmeicelor, de pilda!

    RăspundețiȘtergere
  2. atunci o să trimit cu un curier terrier, până la blogul mesmeios, rochiţa cu pricina şi o pereche de mănuşi dantelate din iarba-degetelor. sauribalicii or să se ferească, fireşte, în prepararea şi croirea acestora, de complotul de fructe amare şi or să folosească numai caise care cresc în (cheia) sol, cele din soiul Umberto Eco.

    RăspundețiȘtergere