darul croitorului peticit

mătuşa Z m-a dus pe tărâmul sferturilor de umbră, unde pot înşeua mai bine capacitatea vrăjiduşă la spiritul meu de neobservaţie a lumii reale. ne-a întâmpinat un croitor peticit (cu o tichie de preot ghidudox şi un baston bumerang). acesta mi-a explicat foarte frumos, pe-nţelesul lui, cum un sauribalic, la o anumită vârstă neimportantă, se înveşmântează cu haine pe măsura lui mică (ghiduşarii sunt atât de scunzi, încât nu-şi ajung nici până la piept). greu de crezut, dar sferturile de umbră sunt potrivite, şi deloc alegorice, făpturilor noastre scundavnice. încotoşmănaţi cu căciuli şi mănuşi făcute din umbră, vom reuşi să ne-aciuiem în mijlocul vrăjilor şi să ne izbăvim de ceea ce unii numesc real, iar el, croitorul, timpul invizibil.

„eu credeam că acest timp e al vrăjitorilor”, i-am spus încurcat.

din explicaţiile lui am înţeles că numai pentru săpătorii din exterior spre alt exterior lucrurile stau astfel şi că vrăjitorilor tocmai ce e vizibil întru totul nu li se întruchipează decât ca timp invizibil, asta datorită concentrării în vederea plămădirii centrului lumii interioare.

„dar”, am îndrăznit eu, „oare lumea exterioară interiorizată nu e centrul celei interioare?”

„ei, un mare adevăr grăieşti, dar doar pe jumătate. şi nu din pricina unui neajuns spiritual, ci din cauza ignoranţei induse de obiectele pe care le vezi fără ca ele să fie esenţialmente Obiecte. de-aceea, pentru o astfel de gândire necoaptă, am trebăluit prin dulapul meu cu haine mâncate de molii şi-am găsit aceste umbre de care-ţi vorbeam.”

„înseamnă că atunci când voi creşte voi avea o umbră întreagă.”

„...pe aproape”, a răspuns croitorul puţin temător, ca şi cum ar fi ştiut că nu voi înţelege pe deplin ceea ce urma. „vor fi”, a continuat, „patru sferturi cusute: cele de copil şi cele de mai mare ghiduşar.”

drept s-a gândit, pentru că eu n-am priceput nici în ruptul capului, acolo unde m-a lovit  cu bastonul-bumerang de mi s-au întors toate gândurile fără vreo pierdere majoră, dar parcă mai dornice să cunoască altele mai încurcate.

„acum”, a rostit instructorul meu, „poţi intra în mintea oamenilor deschişi la minte.”

imediat Z m-a luat din acest tărâm, intrigată şi nervoasă, mărturisindu-mi că nu s-a aşteptat la un astfel de dar din partea peticitului, eu nefiind încă în stare să-mi stăpânesc

pornirile jucăuşe.

„uite ce se întâmplă”, i-am spus, „am încercat din toate puterile să intru în mintea ta şi n-am reuşit.” glumă pe care mătuşa a gustat-o şi m-a lăsat să-mi exersez capacitatea gânduristică.

ajuns acasă, l-am scos pe Lerosimiv (partenerul meu struţulesc) din mansardă şi, ca o reuşită după lecţia de azi, mi-am dat seama că el nu era real şi, într-adevăr, timpul în care se petreceau toate astea era unul vizibil.