luni, 8 noiembrie 2010


m-am gândit să vă povestesc mai multe despre funeraliile glondirice ale neînţelesatului lăptător vismac de somn. e cam trist totul, mai ales că speteraticul n-a întorsit miralul calului, de era să fugim mult şi bine prin pădure. şi-n plus, era noapte. noroc că s-a deslunizat la copite aprinorul cel mic, şi astfel am reuşit să nu-ncasăm cât ar fi trebuit, ci doar mai puţin de jumătate, cam cât o luntre de trecut furnicile de pe un fir plutitor de hermină pe altul. ce-am mai râs când herghelia de stanorii capriorice şi-a agăţat cozile în gardul de fotografii nedevelopate. cum mai încremeneau într-un trecut ce nu se mai termina, cum nu mă puteau prinde, chiar dacă băuserăm înainte şi credeau că eram prieteni. de unde şi până unde să-mi pun eu stafiile pe cap?! în fond, nu era decât un alt stafiator de oameni cu fricile legate ca nişte trambuline de acrobatul fără experienţă. chiar ele au recunoscut asta când le-am luat din farfurie şi-am înfulecat peştişorul din zahăr ars, uitat la foc mic, ce mai mult te gâdilă-n talpă decât să-ţi înfăşoare limba pe mosorul visatului diabetic. să nu credeţi că nu mi-am asumat detaliile cu seriozitate. fireşte, la ceremonie nu puteam să râd, cu toate că ambitalul îşi scosese ochii să nu i se vadă lacrimile, iar copilul-nagual avea frisoane din cauza dicţionarului de argouri visate. dar nu, n-am tras nicio dublă, a ieşit exact aşa cum oscilaţiile electromagnetice te ajută cu o alternativă în situaţia unei singure opţiuni – de cele mai multe ori, aceea de a iubi detaşat, rezemat pe coate, cu o privire de ansamblu sau cel puţin cu un sens definit vag, impersonal. probabil a fost hazardul, dar imediat după eveniment am asistat la o operaţie de apendicită a unui copac ce avea mai mult vocaţie de pictor decât de pacient; însă umorul lui ne-a făcut pe toţi să uităm de tristeţea recentă. bineînţeles că l-am ţinut de mână pe patul de spital, iar el, la trezie, ne-a dezvăluit, fără aroganţa specifică celor ce poartă îmbrăcăminte scorţoasă, secretul gurii care ajunge până la sprâncene. aşadar, la indicaţiile lui, am băut un pahar de soteril pe inima goală, şi de-abia apoi am început să simţim cu adevărat portretul nostru ireal. la plecare, mi-a făcut cu ochiul. acum nu-mi mai amintesc cine şi nici nu mai ştiu unde m-am dus. cert e că n-am mai ajuns niciodată acolo. mi-ar fi fost uşor, fiindcă verişorul meu, primar în oraşul întoarcerilor, m-ar fi putut ajuta, dar în ultimul timp vorbeam doar cu oamenii uituci, asemănători mie.

14 comentarii:

  1. eu am orbit de la tot roşul acesta. şi am şi surzit. deci ce spuneai? :(

    RăspundețiȘtergere
  2. hm… ciudată percepţie. eu am scris totul cu verde :)

    auzul mi l-am pierdut şi eu de multe ori, însă de fiecare dată am făcut o călătorie în Auz De Abajo pentru a mi-l recupera. acum aud aşa bine, încât îi ofer imediat un strop de apă unei furnici care sughiţă.

    RăspundețiȘtergere
  3. m-am buimacit de la atata vismac diasauribatic :)
    (sauripostsabatic)

    RăspundețiȘtergere
  4. eu am avut norocul de-a uita tot ce-am scris. se pare că uitasem şi să scriu înainte de-a mă apuca de scris :)

    îmi plac îndeosebi bui-macii de grădină, roşii, cu petale albe.

    RăspundețiȘtergere
  5. dumneata ai un scris autoimun să ştii. bine, numai atunci când e citit, când nu, nu.

    RăspundețiȘtergere
  6. :)
    de fapt, scrisul de mai sus există numai şi numai atunci când e citit. şi mai exact, totul se scrie în timp ce altcineva îşi aruncă privirea peste el. e drept, aşa cum spui, am fost cu el la institutul de autoimunologie ortografică, ortopedică si de punctualitate, motiv pentru care a avut ameţeli şi a ieşit ce-a ieşit. o să mai caut o clinică de îndreptare, deşi s-ul şi r-ul (m-am mai plans şi alte dăţi) au grave probleme cu coloana.

    RăspundețiȘtergere
  7. nu cred deloc, cred că există mai cu seamă când nu te uiţi la el. crecă se şi strâmbă în spatele oamenilor neatenţi. poate le mănâncă şi din traistă, cine ştie..

    RăspundețiȘtergere
  8. ...
    eu credeam că ăsta de care vorbeşti e scrisultanul din Strambino, care-ţi ia, dar nu-ţi bagă înapoi în traistă. dar se poate să fie cum spui, mai ales că foloseşti sintagma destul de convingătoare ghidudeică.

    RăspundețiȘtergere
  9. :) a... ce frumoasă e întrebarea, mai ales că numai „decemaifacicefaci?” am auzit în ultimul timp (unul trecut, fiindcă m-am întors la ziua-n care m-am născut, pentru a-mi scrie jurnalul. şi au tot intervenit diferenţe de fus orar, de a trebuit să mă verific în permanenţă, fără rezultat, dacă am ajuns în prezentul care trebuie. aşa că întrebarea ta a venit la fix(!), pentru că ora 25 n-o mai întâlnisem înainte de-a te întâlni. drept urmare, ştiu exact că sunt aici, ceea ce rareori mi se întâmplă.

    RăspundețiȘtergere
  10. apăi înseamnă că eu sunt în urmă şi că cine întreabă decemaifacicefaci deja ştie cemaifaci, destul de prost mă simt acum, mai ales când mă gândesc că o să îmi vină rândul să întreb şi eu decemaifacicefaci după ce deja s-a auzit de atâtea ori şi nici nu ştiu cum să scap de ea, pentru că o să se spună că am profitat de faptul c-am întârziat şi-aşam. cel mai bizar e că ai întâlnit o oră care e cam în urmă, ceea ce nu ştiu dacă nu indică un fus orar care se învârte invers, împingând firul spre oaie.

    RăspundețiȘtergere
  11. nu! mie nu-mi plac oamenii care ştiu deja ce fac eu; şi nu mai apuc să fac nimic nou, că ei mă şi întreabă deceamfăcutceamfăcut. ori tu n-ai cum să fii în urmă; asta ar presupune multe amprente, ori nu cred că eşti genul care să-ţi dai singură de urmă chiar atât de uşor. plus că n-o să fii niciodată în situaţia de-a şti ce am făcut, pentru că, eu cum sunt în trecut, iar tu în viitor, nu putem decât să ne tot întâlnim continuu pentru prima dată.

    RăspundețiȘtergere
  12. păi cred c-am lăsat atâtea amprente că cele mai vechi sunt cu un pas înaintea mea. aşaa deci? ca o iluzie optică adică!

    RăspundețiȘtergere
  13. ce bine că aflu cui îi aparţine „sistemul de iluzii optice”!
    e singurul care îmi oferă posibilitatea de-a fi când înaintea, când în urma mea şi mă scuteşte de întâlnirile repetitive cu mine, unele destul de lungi şi plictisitoare la cafeua de noapte.

    RăspundețiȘtergere